A luptat împotriva sistemului dinainte de revoluţie, construind biserici şi riscând să ajungă după gratii, iar acum ridică locuinţe pentru oamenii fără posibilităţi financiare, cu banii primiţi de la o asociaţie umanitară americană. Părintele Gheorghe Zamfir are o familie extraordinară, doi fii care i-au călcat pe urme şi o soţie care a luptat alături de el în toate situaţiile de criză prin care au trecut de-a lungul vieţii.
Povestea părintelui Zamfir pare desprinsă din cărţi. A luptat continuu pentru a-şi atinge ţelul şi nu s-a lăsat doborât. În urma sa au rămas mărturii de necontestat, biserici superbe construite după propriile sale planuri arhitecturale, har pe care, după cum mărturiseşte, Dumnezeu i-l trimite. Mărturiile unei vieţi petrecute în slujba Domnului, memorii extraordinare ce te impresionează şi îţi trezesc parcă şi mai mult sentimentul credinţei. Însă ochii i-au rămas trişti, iar tâmplele i-au albit înainte de vreme.
Părintele Gheorghe Zamfir este de loc din Mehedinţi, din comuna Vânjuleţ. S-a născut în anul 1954 într-o familie de oameni simpli, dar cu credinţă şi frică de Dumnezeu. Tatăl a fost cel care i-a îndreptat paşii spre Biserică: „De copil mă lua cu el la biserică, unde rosteam «Crezul» şi «Tatăl nostru», spre bucuria fără margini a tatălui. Ca orice copil, după cele opt clase, mi-am dorit să urmez un liceu, însă tata a fost cel care a insistat să merg la Seminar“.
În septembrie 1969, a fost admis la Seminarul Teologic din Craiova, urbe care i-a devenit de atunci casă. După absolvire, a dat examen la Facultatea de Teologie, făcând parte, în plus, din prima generaţie de teologi încorporaţi. După satisfacerea stagiului militar la Iaşi, în octombrie 1975 a început cursurile universitare ale Institutului Teologic de grad universitar din Bucureşti, însă în paralel a urmat şi Liceul „Fraţii Buzeşti“. Pentru a se întreţine în facultate, în ultimii doi ani s-a angajat ca pedagog.
Prima biserică
După terminarea facultăţii şi numirea ca preot, tot cursul vieţii părintelui Zamfir a început să aibă un scop parcă dinainte stabilit, care nu-i aducea liniştea decât în momentul realizării. A ajuns ca preot în Parohia Ţuglui 2, singura care nu avea încă un locaş de cult. Ştia foarte bine acest lucru şi a plecat hotărât să construiască o biserică pentru credincioşii din comună. „Deşi trăiam în timpuri cu mari restricţii legate de credinţă, omul simplu, ţăranul, era legat de Biserică. Pe post de biserică era o cameră, o capelă în cimitir, în care oficiam slujbele. Proiecte şi planuri pentru un locaş de cult avuseseră cam toţi cei care trecuseră pe acolo, dar în 50 de ani le-a fost imposibil să îl ridice. În 1980 am profitat de faptul că primăriţa comunei era în concediu postnatal şi am început să strâng materialele necesare ridicării unei biserici, bineînţeles, fără autorizaţii, pe care nu aş fi avut nici o şansă să le obţin. Doar trei zile am apucat să muncim, în ziua a patra ne-am trezit cu tot consiliul judeţean pe cap, reprezentanţii acestuia fiind hotărâţi să ia măsuri împotriva mea şi a celor care munceau la ridicarea bisericii“, şi-a amintit emoţionat părintele Zamfir. Toţi cei care au fost prinşi lucrând la construcţia locaşului sfânt, 22 de oameni cu credinţă în Dumnezeu, au fost amendaţi cu câte 3.000 de lei. Au contestat amenda, însă statul le-a respins „îndrăzneala“, fiind nevoiţi să achite sancţiunile. Pentru a-i scoate pe toţi aceşti oameni din încurcătura în care intraseră, părintele Zamfir şi-a vândut autoturismul, cumpărat cu mari sacrificii, pentru a achita amenzile tuturor celor care-i săriseră în ajutor. Nu s-au lăsat intimidaţi decât maximum trei luni, după care au continuat lucrările, ajungând cu construcţia până la centura de sus a bisericii. Nu au scăpat nici de această dată de autorităţile locale, fiind sancţionaţi cu 60.000 de lei şi mutarea părintelui din parohia respectivă, fiind considerat cel care instigă oamenii la încălcarea legilor.
A luptat împotriva regimului comunist
După luni bune de muncă, părintele Zamfir s-a văzut nevoit să se mute în Parohia Mlecăneşti, foarte săracă, din care nici măcar salariul nu putea să şi-l scoată. De data aceasta, Mitropolitul Nestor l-a chemat pe părintele Zamfir la Arhiepiscopie, oferindu-i salariul pentru câteva luni şi rugându-l să nu renunţe nici o clipă la gândul de a construi biserică în Ţuglui. După zece luni, prin ordinul Mitropolitului Nestor, părintele Zamfir a fost mutat înapoi la Ţuglui. „M-a încurajat, mi-a spus să merg înainte cu planurile mele, chiar dacă paşii vor fi de melc… Am început să caut sprijin în rândul reprezentanţilor autorităţii locale, însă toţi mă refuzau categoric“, a spus acesta.
În 1985, fostul şef al Secţiei sistematizare (autorizaţii în construcţii – n.r.), Dan Nicolae, l-a sfatuit să renunţe la ideea de a face biserica în centrul satului, acolo unde deja o ridicase în mare parte, să o doboare şi să repare capela din cimitir. A plecat aşadar doar cu consimţământul să repare această capelă, primind şi aprobare. În numai o lună şi jumătate, 1 iulie – 15 august 1985, a reuşit să toarne fundaţia şi să ridice în mare parte construcţia. În ziua când îşi vedea în mare parte visul realizat, iar oamenii erau strânşi în jurul construcţiei ce prindea contur, au fost descoperiţi de prim-vicesecretarul primăriei. Din acel moment li s-a interzis orice lucru, li s-a tăiat curentul şi li s-a confiscat betoniera, miliţienii din sat primind ordin să-i păzească permanent pentru a fi siguri că nu mai lucrează. Nu s-a trecut însă la demolarea construcţiei, părintele Zamfir prinzând atunci curaj că poate continua. Au zidit noaptea timp de câteva luni, deoarece ziua erau verificaţi. În numai un an şi jumătate, biserica a fost terminată.
A ridicat a doua biserică
Când, în sfârşit, îşi văzuse visul cu ochii, la numai o lună după terminarea lucrărilor, părintele Zamfir a fost chemat de Mitropolitul Nestor care i-a propus să îl mute în Craiova, în Craioviţa Veche, unde biserica fusese dărâmată de cutremurul din 1977, cu recomandarea să realizeze şi aici ce înfăptuise la Ţuglui. Având deja experienţa cu toate piedicile sistemului, primul lucru pe care l-a realizat la această parohie a fost ridicarea unui gard foarte mare, pentru ca din stradă să nu se vadă nimic. În numai o lună a construit o capelă din scândură pe care a împodobit-o cu icoane, pentru a avea unde să slujească. „După trei luni am construit altă capelă mult mai mare, tot din lemn, de dimensiunea unei biserici. De data aceasta, am primit vizita celor de la primărie, dar pentru că avusesem inspiraţia să construiesc totul din lemn, mi s-a atras doar atenţia să nu mai fac altceva… Pe 1 noiembrie am început săpăturile pentru noua biserică, pe care de această dată am început s-o ridic în interiorul celei din lemn. Nici măcar pământul nu îl scoteam afară, se strânseseră munţi. Am turnat fundaţia, fără ca nimeni să ştie, pe 1 februarie 1988, iar în câteva luni ridicasem şi zidurile aproape de centura de sus“, a adăugat părintele Gheorghe Zamfir. La un moment dat însă, a trebuit să dea acoperişul vechii biserici de lemn la o parte pentru a putea continua ridicarea noului locaş. Pe 2 noiembrie 1989, cu o lună şi jumătate înainte de revoluţie, biserica a fost sfinţită.
După trei ani, părintele Zamfir a fost mutat la Biserica „Sfântul Nicolae“ din Dorobănţia, unde slujeşte şi astăzi şi pe care a refăcut-o complet.
28 de ani de căsnicie
În această perioadă, de la cei 25 de ani de când a plecat preot la Ţuglui, alături i-a fost Ioana, soţia sa. Părintele Zamfir a cunoscut-o, pe când era student, la o casă de cultură unde se înscrisese pentru a urma cursuri de dactilografie. Au fost prieteni timp de trei ani, iar în 1979 s-au căsătorit. Nunta au făcut-o în Mehedinţi, la părinţii preotului Zamfir, şi după numai un an a venit pe lume şi primul lor copil, Antoniu, iar în 1983 şi cel de-al doilea, Gabriel. „A fost o perioadă foarte grea. După ce am născut, câţiva ani am stat acasă, cu copiii. Serviciu nu aveam, soţul trecea prin greutăţile pe care vi le-a povestit, stăteam cu frica în sân să nu i se întâmple ceva. Însă Dumnezeu ne-a ajutat, ne-a dat putere, curaj şi forţă de muncă şi ne-a adus alinare atunci când aveam nevoie şi când nu mai întrezăream nici o speranţă de scăpare“, a povestit Ioana Zamfir, soţia părintelui.
Soţii Zamfir împlinesc 28 de ani de căsnicie, ani petrecuţi fericiţi împreună. I-au avut alături în toţi aceşti ani pe enoriaşi, oameni care nu au uitat nici o clipă tot ceea ce preotul Zamfir a făcut pentru ei, fiind vizitat şi în prezent în zile de sărbătoare de credincioşi din Ţuglui sau din Parohia Craioviţa Veche. Aceasta este marea satisfacţie a acestor oameni, care nu au ştiut altceva decât să fie în slujba bisericii şi să îşi crească „frumos“ copiii. Cei doi fii au urmat fiecare două facultăţi, Teologia şi Conservatorul, în Bucureşti. Fiul cel mare este diacon şi asistent universitar la Facultatea de Teologie, iar cel mic este student. Antoniu este căsătorit, Gabriel urmând să aibă nunta în această vară, pe 26 august. „La 45 de ani am reuşit să avem o casă a noastră, nu ne-am permis nici măcar un concediu. Soţul meu este şi cadru universitar, conferenţiar la Facultatea de Teologie, secretar-şef, dar şi redactor-şef la revista facultăţii. Pe lângă toate aceste activităţi, a înfiinţat în Craiova şi Asociaţia Creştin-Ecumenică «Habitat pentru Umanitate», la care este preşedinte, având drept scop ridicarea de locuinţe pentru persoanele cu copii, fără posibilităţi financiare“, a precizat Ioana Zamfir.
Părintele Zamfir aşteaptă toţi enoriaşii cu venituri mici, care nu îşi permit să îşi cumpere o locuinţă, să vină la biserică şi să solicite sprijin. În prezent, el construieşte şi un cabinet medical lângă biserica unde slujeşte, destinat nevoiaşilor.
